Taoism > Definiţie > Curente

Principalele curente ale taoismului

În general, taoismul se divide în două curente:

1. Taoismul filozofic sau Şcoala lui Tao (tao-chia), care a înflorit în China perioadei Statelor combatante, sec. V-IV î.d.C. şi

2.Taoismul religios (tao-chiao) care se referă la religia taoistă şi la toate şcolile şi mişcările bazate pe speculaţii magico-mistice cum ar fi cele legate de alchimia chineză. Idealul şcolilor mistice este prelungirea vieţii sau chiar a nemuririi prin practici specifice de respiraţie embrionară sau prin îngurgitarea unor substanţe alchimice.

Părerea specialiştilor este că în realitate aceste două curente nu pot fi delimitate clar - taoismul filozofic şi cel religios se impregnează reciproc şi conţin deopotrivă elemente arhaice de şamanism. Astfel încît religia taoistă, şcolile de magie şi alchimie, şcoala filozofică sînt de fapt un amalgam de elemente disparate.

Taoismul filozofic

Şcoala lui Tao desemnează un grup de filozofi şi concepţiile lor despre tao la care se adaugă reflecţii legate de existenţa socială şi modul potrivit de adaptare la condiţiile temporale. Tao este privit ca principiu unic şi necreat al Universului din care provin toate lucrurile create ("cele zece mii de lucruri" = wan-wu). Obligaţia filozofului taoist este de a-l reintegra pe tao în existenţa sa cotidiană rin practici ca vidul (wu) şi nonacţiunea (wu-wei).

Pe plan etic, aceste concepţii intră în conflict direct cu filozofia morală a lui Confucius, atingînd, în cazul lui Yang-tzu, poziţii nihiliste şi hedoniste care au trezit vii proteste din tabăra adversă.

Wan-wu =  cele zece mii de lucruri - expresie ce redă ideea de totalitate a universului, de întreagă creaţie.

Promotorii Şcolii lui Tao sînt Lao-tzu - care poate fi considerat părintele taoismului prin celebra sa lucrare Tao-te ching , Chuang-tzu - eminent discipol şi continuator al lui Lao-tzu şi  Lieh-tzu. Aceste personalităţi controversate şi oarecum bizare fac obiectul secţiunii maeştrii taoismului de pe acest site.

Chietismul

La prima vedere, filozofia acestor precursori s-ar caracteriza printr-o atitudine distantă faţă de valorile sociale, pe accentul pus pe liniştire - chietism -, pe retragere din lumea exterioară, pe izolare totală. Mulţi au făcut în acest sens referiri la practica ascetismului de tip creştin monahal.

Din nefericire, nu s-a observat că promovarea acestui mod de viaţă nu constituie la taoiştii şcolii filozofice un cod de purtare aplicabil în orice împrejurare. Chietismul taoist este, mai degrabă, o atitudine impusă de împrejurările sociale, de transformările şi schimbările radicale din viaţa socială dictate de Tao. Astfel că rămîne la latitudinea fiecăruia să aprecieze cînd e cazul să activeze pe tărîm social sau să abandoneze şi chiar să se retragă în izolare.

Specialiştii moderni şi comentatorii filozofiei taoiste au ignorat acest aspect şi au construit o imagine istorico-socială şi filozofică a taoismului primitiv care se conformează ideii de asceză, ceea ce este în fond o eroare.

Adaptarea la realitate

Putem spune că în ochii unui taoist normele sociale impuse din afară nu au relevanţă. Undeva, Chuang-tzu o exprimă făţiş: ceea ce faci şi ceea ce nu faci depinde de împrejurări, de cerinţele momentului.

Ideea de adaptare la cerinţele momentului este capitală în taoismul filozofic. Ea porneşte de la premiza universului care se află într-o continuă schimbare. Acest univers este unul heraclitean - un univers care nu se cristalizează, ci se modifică constant ca un soi de abur care îşi schimbă mereu conturul sau o structură noroasă care, la fel, capătă formele şi imaginile cele mai neaşteptate.

Purtarea omului în aceste circumstanţe decurge din context: el împrumută atitudinea crengii de pin care nu opune rezistenţă atunci cînd se aşează zăpada pe ea spre deosebire de cea de brad, care se opune şi se rupe sub greutatea zăpezii.

"Calea" taoistă

Dacă este să trasăm o cale sau disciplină taoistă trebuie să specificăm un lucru important: maeştri taoişti nu au avut şcoli, în sensul în care înţelegem azi acest termen: imobile destinate expres şcolarizării, un program fix şi o programă de învăţare, plus o mulţime de examene care au darul să streseze. Ei nu au avut nici măcar o doctrină sistematizată, ceva la genul propus de Schopenhauer.

Maeştrii taoişti vorbeau despre ceea ce ştiau şi experimentau folosindu-se de metafore şi comparaţii, la fel cum vorbea Isus în Noul Testament , de pildă, folosindu-se de parabole. Maeştrii taoişti învăţau mai ales prin exemplul personal. "Şcolile" erau itinerante şi puneau un mare accent pe dialog, pe reflecţie şi, mai ales, pe introspecţie. Învăţătura nu era, aşadar, o materie moartă, pe care ucenicul urma să o memoreze papagaliceşte. Acest punct nu a fost, nici el, reţinut de specialiştii moderni.

Prin urmare, "calea" taoistă nu se deprindea altfel decît prin emularea, pînă la un anumit punct, a atitudinilor şi conduitelor maestrului. Pînă la un anumit punct deoarece imitaţia perfectă are neajunsul de a falsifica personalitatea discipolului.

Mai exact ar fi să spunem că discipolii trăiau împreună cu maeştrii lor pe care îi slujeau necondiţionat ca nişte servitori casnici, şi îi întovărăşeau în lungi călătorii. În schimb învăţau pe viu din experienţele de viaţă care li se ofereau constant, fără a provoca artificial - aşa cum se întîmplă în şcolile moderne de meditaţie - situaţii speciale, poziţii, posturi, atitudini faţă de semeni etc.

Confruntaţi cu diferitele probleme, discipolii erau invitaţi să mediteze asupra lor, să se elibereze de prejudecăţi etico-morale şi culturale, să pătrundă sensul ascuns al evenimentelor cu o mintea vidă , deschisă către Realitate. Totodată, ei erau inspiraţi de prezenţa maestrului, de maniera în care acesta coopera cu evenimentele. Învăţătura se realiza astfel prin repetare şi  practică neobosită 24 din 24 de ore!

Pentru a da un exemplu din viaţa obişnuită, modul de învăţare al discipolilor taoişti de odinioară se asemăna cu cel al unui tînăr absolvent de Drept care, în primii săi ani, conştient de lipsa lui de experienţă, îl însoţeşte pe juristul experimentat şi asistă la practica lui. Totodată el se ocupă de acele munci banale, de rutină, care constituie "bucătăria" profesiei. Încetul cu încetul, el se substituie maestrului, îşi asumă experienţa lui, pentru ca în final să stea pe propriile picioare. Imitaţia merge însă numai pînă la un anumit punct, pînă la deprinderea elementelor de bază ale practicii. Personalitatea elevului rămîne neştirbită şi se exprimă ulterior în stilul său de lucru.
 

© 1999-2007, Calea vidului perfect. Toate drepturile rezervate.