Taoism > Meditaţia

Lieh-tzu şi meditaţia

Meditaţia în taoism asumă caractere speciale, nefamiliare celor care fac din meditaţie un soi de gimnastică mintală, o tehnică de concentrare şi de golire a minţii de gîndurile nedorite. Ce se înţelege prin meditaţie vom afla tot dintr-un text antic acreditat lui Lieh-tzu, în care magistrul îi explică unui ucenic grăbit cum a decurs propria sa evoluţie spirituală: Iată un extras din text:

După ce l-am întîlnit pe maestrul meu - spune Lieh-tzu - s-au scurs trei ani, iar eu nu mai cutezam să socotesc ce este bine şi ce este rău, iar gura mea nu mai îndrăznea să vorbească despre folos şi cîştig - atunci maestrul mi-a făcut favorul unei priviri.

După cinci ani, am început să cuget din nou la ce este bine şi ce este rău, şi să vorbesc despre folos şi pagubă. Atunci am văzut pentru întîia oară cum se luminează chipul maestrului meu  într-un zîmbet.

Au trecut şapte ani şi, lăsîndu-mi gîndurile în voia lor, nu au mai existat nici bine, nici rău; şi lăsînd vorbele în voia lor, acestea nu mai ştiau nimic despre folos şi pagubă. În acel moment, maestrul m-a invitat pentru prima oară să şed pe ştergarul său.

După nouă ani, eliberîndu-mi gîndurile şi cuvintele, nu mai aveam habar despre ce îmi aparţine şi ce nu, despre folosul meu şi folosul altora. Nici nu mai distingeam dacă Shang-tzu era sau nu maestrul meu.

Diferenţa dintre interior şi exterior s-a estompat. Nu mai exista distincţie între senzaţiile ochilor şi cele ale urechilor, între cele ale nasului şi cele ale gurii - toate simţurile erau amestecate. Mintea mea a încremenit; trupul s-a eliberat; carnea şi oasele mele erau ca lichefiate; nu mai aveam de loc impresia că trupul meu se sprijină (pe ceva), că picioarele mele păşesc (pe pămînt).

M-am lăsat în voia vîntului din Miazăzi sau din Miazănoapte, ca şi o frunză căzută din copac, ca un fir de pai. În cele din urmă, nu mai puteam spune dacă eu purtam vîntul sau vîntul mă purta pe mine". (Citat din Lieh-tzu, "Le vrai classique du vid parfait", Gallimard, 1961, p.65-66, trad. J.Chiriac).

Atitudinea evocată de aceste rînduri, cumva cifrate, este însă evidentă: în meditaţie, taoistul nu se concentrează, nu impune minţii o linişte suspectă, ci, dimpotrivă, lasă totul, trup-minte-spirit, în voia sa, fără să intervină în vreun fel în curgerea torentului psiho-mintal. În acest sens el practică nonpractica, adică nu practică nimic.

A nu practica nimic ca practică este calea care duce la unificarea suflurilor şi la Realizare.

Articol original publicat iniţial în site
Calea vidului perfect
 

© 1999-2007, Calea vidului perfect. Toate drepturile rezervate.